Jescu. Săftescu-Jescu

Belgrad, un oraş al contrastelor

Plănuiam de mult să ajung la Belgrad. Deşi e mult mai aproape de Timişoara decât cealaltă capitală vecină, Budapesta, cea din urmă întotdeauna a câştigat în războiul destinaţiilor de weekend. Nu ştiu exact de ce, poate că poveştile cu sârbii răi de la vamă m-au făcut mai reticentă. Însă când am primit invitaţia Agenţiei de Turism Ultramarin de a participa la un citybreak în capitala Serbiei, am spus DA fără să stau pe gânduri. Şi nu îmi pare rău. Ceea ce urmează să vă povestesc despre Belgrad sunt părerile unui om ce şi-a petrecut doar câteva ore în acest oraş, deci trataţi-le ca atare.

Încă de când indicatoarele ne marcau faptul că am intrat pe teritoriul Belgradului, am simţit acest oraş ca pe unul extrem de contrastant. Mărturiile comunismului sunt la tot pasul, sub forma blocurilor înalte şi extrem de gri, mai gri ca ale Bucureştiului. Însă cumva, printre tot cimentul ăsta, s-au strecurat multe parcuri, mulţi copaci şi foarte mult verde. Un verde mai degrabă sălbatic şi nu atât de cochet precum cel din Timişoara şi cred că din acest motiv mi s-a părut mai mult.

Contrastul se resimte şi în ceea ce priveşte locuitorii. Mi-a părut că discrepanţa foarte săraci-foarte bogaţi este mult mai evidentă decât la noi. Şi asta cel mai bine se vede dacă te opreşti prima dată undeva, la periferie şi apoi aterizezi direct în centru, printre terase fiţoase şi femei extrem de aranjate.

Au o biserică imensă (Templul Sf. Sava) – cea mai mare pe care am văzut-o eu până acum – extrem de opulentă pe exterior, dar… goală pe interior. Li s-au terminat banii printre atâtea cupole gigant şi orgolii modelate în cruci aurite. Contrastul este extraordinar şi nu ai cum să nu rămâi şocat când treci de zidurile unei asemenea clădiri, care ocupă nu mai puţin de două hectare şi înauntru, în loc de fresce şi vitralii spectaculoase te întâmpină un ciment umed şi rece.

Însă imaginea care pe mine m-a marcat cel mai tare este aceea a unei străzi care pe o parte găzduieşte ambasade impunătoare, albe şi luxoase, unele futuriste, altele tradiţionale, iar pe cealaltă parte păstrează ce a mai rămas din nişte clădiri bombardate. E extrem de greu pentru privire să înghită în stânga bogăţie şi în dreapta tragedie. Şi mai greu e pentru o minte simplă să înţeleagă cum cele două pot convieţui, în mod paradoxal, armonios.

Pentru că ăsta este Belgradul: un melanj de comunism şi democraţie, de sărăcie şi prosperitate, război şi pace, criză economică acută şi prosperitate. Veţi zice poate că aceasta este situaţia multor oraşe şi veţi avea dreptate. Dar nicăieri pe unde au mai călcat picioarele mele nu am văzut atât de bine ilustrate toate momentele care au marcat evoluţia unei culturi.

E un oraş care merită văzut, mai ales dacă sunteţi din Timişoara. E un drum de maxim 3 ore care vă desparte de o experienţă inedită. Eu în mod sigur o să mai merg, ca să îl pot cutreiera pe îndelete. Şi ca să mănânc o pljeskavica aşa, ca la ea acasă.