Istoria folkului
Rar ii este dat omului, muritor de rand, sa fie contemporan cu nasterea, ascensiunea, si apogeul unui fenomen de talia muzicii folk. Un lucru este clar : folkul are istorie. Sa ne intoarcem la originile lui si sa gasim cateva repere luminoase (si umbroase…) din istoria acestui fenomen muzical. Muzica usoara romaneasca a anilor 60 primea un aer proaspat(adica se inspira prin imitatie..) prin infuzia de muzica straina. Era timpul cand undele radiofonice romanesti erau dominate de cantaretii italieni precum Remo Germany, Adriano Celentano, Albano, Giani Morandi, Rita Pavone, apoi Edith Piaf, Johny Halliday sau Dalida. De peste Canalul Manecii venea noua combinatie exploziva : The Beatles si Cliff Richard. Pe meleagurile mioritice topul feminin era dominat de Margareta Paslaru, Marina Voica si Doina Badea. Tot cam pe atunci se nastea un mit: formatia timisoreana, Phoenix, initial Sfintii, o trupa care, desi pornea imitind trupe de afara, incet-incet isi va gasi propria identitate, cu serioase influente din foclorul romanesc si chiar simbolistici precrestine, din care se vor naste melodii ca Nunta, Strunga, Andrii Popa sau albumul Cantafabule.
Anii ’60 aduc cu ei si primele adieri de folk ale americanilor Bob Dylan si Joan Baez sau ale scotianului Donovan. Se nastea, atunci, un nou curent muzical cu raspandire mondiala: folkul, care descindea din folclorul american, avandu-si radacinile in anii de inceput ai secolului XX. Parintii folk-ului sunt considerati cantaretii protestatari din anii Marii Crize. Joe Hill, membru al unui sindicat revolutionar; Woody Guthrie (1912-1967); Leadbelly (1885-1949); Cisco Huston (1918-1961). Nu va speriati daca numele nu va spun nimic, probabil nici cel de Odetta nu va reusi mai mult. Cand insa Dylan, Baez si Janis Joplin iti recunosc influenta asupra muzicii lor, atunci e clar ca faci parte din radacinile folkului. Muzica folk e definita ca „muzica oamenilor de rind, “folks”, care se transmitea prin memorare sau repetare si nu prin scriere. E vorba de baladele oamenilor de rand din intreaga america care circulau ca „traditional music” si aveau sa devina in epoca inregistrarii audio… muzica folk! Versurile cantecelor folk sunt directe, aducand in discutie problemele vietii cotidiene, povestind destine exemplare, preocupandu-se de individ in relatie cu istoria si protestand (protest song) impotriva nedreptatilor sociale.
In Romania, folkul ajunge abia dupa jumatatea anilor ’60, cand primele cintece folk (in special Dylan, Baez, sau Janis Joplin) au erupt si au influentat tinerii acelor vremuri. Mediul studentesc, cum era si normal, era cel mai pregatit sa preia chemarea folkului: Doru Stanculescu, Marcela Saftiuc, Mircea Florian, Mircea Vintila, Valeriu Sterian, Dorin Liviu Zaharia, Dan Andrei Aldea, Nicu Alifantis, Nicu Vladimir, sunt doar cateva nume…
Cea mai buna descriere a modului in care folkul este receptat si integrat in peisajul muzical romanesc este realizata de Teodora Ionescu in articolul „Folk pur si simplu”.
„Protest-song-ul sindicalisto-stangist de la care plecase folk-ul american ar fi fost artificial si mimetic, aici, in Carpati. Cinstit vorbind, oficial nu te puteai exprima impotriva decat pe tema razboiului, sau alte asemenea, fara atingere la “regimul de impliniri marete”. Renuntarea aproape in totalitate la protest si trecerea la o imagine usor romantica amintind de trubadurii din Evul Mediu, (actualizata la anii ’70, evident) a salvat genul pentru o buna bucata de timp. Ba chiar a inflorit sanatos, fara ingrasaminte artificiale. Centrele studentesti, au constituit cernoziomul din care au crescut Mircea Vintila, Horia Stoicanu, Zoia Alecu, Adrian Ivanitchi, Marcela Saftiuc, Doru Stanculescu, Sorin Minghiat si altii cu nume la fel de importante pentru acei ani de inceput, dar care pe parcurs au ales alte carari. Neobositii (si acum!) Florin-Silviu si Octavian Ursulescu pe de o parte, pe de alta parte Aurel Gherghel (ca sa dau numai doua exemple) au inventat pe la sfarsitul anilor ’60 tot felul de festivaluri si gale superserios organizate. “Trei-gaura-trei” (“303″ pe atunci Clubul Politehnicii), “Preoteasa” sau Club “A” au fost locurile de unde multi dintre ei si-au inceput cariera. Au castigat notorietate in primul rand printre colegii de studentie, Si, mai apoi prin galele de la Teatrul “Ion Creanga”, sau de la Sala Palatului, recunoasterea. Vor unii sau nu sa recunoasca, un capitol important in istoria muzicii folk din Romania l-a constituit Cenaclul “Flacara”. Incepand din toamna lui 1973, s-a concentrat sub aceasta titulara cea mai importanta parte a fenomenului. Multe dintre numele cunoscute deja au fost membri fondatori. Altii isi datoreaza debutul si cariera ulterioara (poate superdimensionata, uneori) existentei Cenaclului si poetului Adrian Paunescu. In acest sens imi aduc aminte ca Valeriu Sterian imi marturisea intr-un interviu realizat in direct cu el la radio ca multi dintre artistii din prima generatie erau deja pe drumul lor construindu-si o cariera care ar fi evoluat si fara Flacara. Mai greu poate, pentru ca acolo se crease sistemul catalizator. Buna observatie! In vremea aceea greu puteai sa ajungi in prima linie fiind in afara acelui sistem. Unicitatea lui a insemnat insa si lipsa de alternative. Personal cunosc si alte grupari in care evoluau creatori cel putin la fel de valorosi, dar care erau striviti pur si simplu de celebritatea pe care in scurt timp Cenaclul “Flacara” si-o capatase. Variantele erau clare: erai bun si voiai sa-ti faci un nume – intrai in sistem; nu ramaneai in “devizia B” – oricat de talentat ai fi fost. Ma gandesc, de exemplu, la Zoia Alecu. Valoarea ei este incontestabila si poate fi demonstrata oricand. Din motive pur personale, si care nu au importanta in demonstratia pe care vreau sa o fac, nu a evoluat decat sporadic pe scena Cenaclului. Pana la urma, dorinta de independenta a facut-o sa aleaga o alta cariera, o alta strada, in fond cu nimic mai putin importanta muzical vorbind, dar nu in folk. Pacatul in toata povestea asta este ca putin mai stiu astazi de “Oua de roua” sau “Lasa-ti mana”, piese de capatai in istoria romaneasca a genului. Si s-a mai intamplat ceva: popularitatea, notoritatea Cenaclului a fost o sabie cu doua taisuri. Pe langa promovarea muzicii si poeziei de valoare a avut nesansa ca in destul de scurt timp sa devina un instrument al propagandei comuniste. Asta tocmai pentru ca se bucura de o foarte mare trecere in randul tinerilor si de aici pana la confiscarea lui si prelungirea titulaturii cu un “…al Tineretului Revolutionar” n-a mai fost decat un pas. Gata! Prea multa cultura strica! Patriotice la greu! Asta poate sa fi fost noua linie care i-a facut pe cei cu adevarat constienti de valoarea lor sa paraseasca rand pe rand cenaclul. Intr-o prima perioada post-cenaclista nu le-a fost usor pentru ca bratul revolutionar era suficient de lung si veghea! Mai subtire cu spectacolele (mai ales in Bucuresti), cu aparitiile TV, sau inregistrarile si difuzarilor radio. Sau, daca se intampla, erau alese cantecele cele mai terne si nesemnificative din repertoriul lor. Acesta cred ca a fost momentul in care a inceput sfarsitul unei idei si unei intreprinderi pornite curat si generos.
Cert este ca si din ultima generatie flacarista (dupa o impartire absolute personala) au iesit valori, care nu sunt cu nimic mai prejos decat predecesorii dar, intr-o ierarhie la fel de personala si deci la fel de subiectiva, liderul incontestabil al acestora este Dinu Olarasu, dar nu sunt departe nici Maria Gheorghiu, Florin Sasarman, Cristian Buica, Tatiana Stepa sau Emeric Imre”.
Sa nu-i uitam insa pe marii actori romani: Florian Pittis, Florin Zamfirescu, Mihai Stan, Eugen Cristea, care au pus fiecare umarul pentru innobilarea folkului. Si cred ca aici trebuie sa ne oprim o vreme pentru a „revedea” minunatul efort pe care Florian Pittis l-a dedicat folkului…recitand la Cenaclu, dar si prezentand formatul de radio al „Poeziei muzicii tinere”, facand pantomima pe cantecele prietenului sau „Vintilush”, dedicand zeci de emisiuni radio lui Bob Dylan, devenind apoi alaturi de „Pasarea Colibri” un star de folk (exprimare imposibila!) si in cele din urma punand bazele unui post de radio care a fost prima casa radio pentru muzica folk de la noi; marele actor si „vrajitor de cuvinte” a ars ca o flacara vie ca sa dea viata miscarii folk!
Tot aici trebuie sa mai amintim pe Victor Socaciu, care cu Festivalul „Om bun” a reusit sa aduca la lumina zeci de nume noi, care altfel poate s-ar fi pierdut si, evident, Valeriu Sterian care prin emisiunea de la TVR si prin programele de la Casa Eliad a lasat o usa deschisa celor care cautau afirmarea si, mai mult, a oferit o locatie unde iubitorii de folk puteau sa se adune.
Povestea folkului insa este una deschisa, ea nu are un sfarsit pentru ca inca exista si azi un tanar care undeva in Romania invata sa cante la chitara pentru ca iubeste acest gen muzical…
Nu poti defini folkul in 1, 2 sau 3 pagini, iar acest articol nu e decat o schita sumara despre inceputurile folkului din Romania, dar un lucru e sigur. Folkul a fost muzica cea mai apropiata de sufletul tinerilor din ultimii 30 de ani. Melodii ca „Om bun“, “Podul de piatra“, „Cearcan“, „Ai, hai!“, „Cum se naste un mit“, “Vino, Doamne!” au vegheat din ungerground destinul societatii romanesti.
N-am fost de fata cand folkul a debarcat in Romania si deci acest articol este doar o aproximare, nu stim noi poate toate detaliile acestui desant dar stim bine un lucru, noi iubim folkul si credem ca el va continua sa ne coloreze sufletele si in viitor, chiar daca am intrat in era calculatorului, chiar daca putine radiouri il mai difuzeaza, noi credem ca aceasta poveste nu are sfarsit….