Jescu. Săftescu-Jescu

Plănuiam de mult să ajung la Belgrad. Deşi e mult mai aproape de Timişoara decât cealaltă capitală vecină, Budapesta, cea din urmă întotdeauna a câştigat în războiul destinaţiilor de weekend. Nu ştiu exact de ce, poate că poveştile cu sârbii răi de la vamă m-au făcut mai reticentă. Însă când am primit invitaţia Agenţiei de Turism Ultramarin de a participa la un citybreak în capitala Serbiei, am spus DA fără să stau pe gânduri. Şi nu îmi pare rău. Ceea ce urmează să vă povestesc despre Belgrad sunt părerile unui om ce şi-a petrecut doar câteva ore în acest oraş, deci trataţi-le ca atare. Read the rest of this entry »

Habar n-am. Dar făcând curat prin drafturi, am găsit unul intitulat exact aşa: Cum a apărut aloe vera. Mai mult ca sigur că l-am început la o oră târzie în noapte, fiind extrem de “obosită” şi având impresia că trăiesc o revelaţie de geniu.

Problema e că mă intrigă la maxim. Read the rest of this entry »

În fiecare zi, pe coridoarele Universităţii de Vest, mă întâlnesc cu aceeaşi fată în scaun cu rotile condusă de o femeie mai în vârstă, cel mai probabil mama ei. Le întâlnesc şi la cafeaneaua de la subsolul instituţiei, când fata are vreo pauză între cursuri. Şi mă emoţionez de fiecare dată.

Dincolo de admiraţia pe care o am faţă de tânăra care nu s-a lăsat doborâtă de situaţia ei medicală şi îşi vede de viaţă şi de studii, mă lasă fără grai loialitatea mamei. Read the rest of this entry »

Nu, nu am scris greşit cuvântul test. TESZT este Festivalul Euroregional de Teatru Timişoara, adică unul dintre cele mai complexe astfel de evenimente, cu spectacole de la toate cele 3 teatre timisorene: Teatrul Maghiar, Teatrul German şi Teatrul National Timisoara. Asta pe lângă mulţi invitaţi speciali din Novi Sad, Subotica sau Budabesta.

Evenimentele de genul acesta îmi aduc aminte de ce am venit în Timişoara. Read the rest of this entry »

… când pleci de acasă în rochiţă şi cu pantofi cu toc şi îţi iei la tine o pereche de balerini şi o bluză mai groasă, să fie.

Am păţit-o sămbătă seara. Când mi-am dat seama că am soluţii şi pentru picioarele care începuseră să mă doară şi pentru pielea zbârlită de frig, m-am întristat. Pe vremuri, m-aş fi întors acasă desculţă şi cu o geacă împrumutată.

Mi se par foarte păcătoase vacanţele de vară de 3 luni de zile fără nici un fel de pauză, de care ne-am bucurat şi cu care ne-am învăţat din primul an de şcoală până în ultimul de facultate. Nu sunt nebună în cap, vorba cuiva, doar că toate vacanţele astea mi-au creat un fel de reflex condiţionat.

Cum se face cald afară şi mai înlătur din textile, Read the rest of this entry »

• Nu e nimic mai enervant decât o bubiţă apărută pe limbă din cauza fierbinţelii unei băuturi oarecare. Mă zgârii în ea cu dinţii şi cu furculiţa, mă deranjează când mănânc sărat şi nu am ce-i face. Nu e ca şi când aş putea să o ung cu cremă de gălbenele să treacă mai repede.
• Au început să îmi placă filmele de acţiune. Read the rest of this entry »

După cum mă lăudam săptămâna trecută, vineri am condus cu mândrie una dintre echipele participante la Scavengers Hunt, o competiţie foarte faină iniţiată de Editura All. A fost chiar mai distractiv decât mă aşteptam şi asta nu doar pentru că am câştigat.

Ca să vă faceţi o idee despre cât de mult s-a râs, vă spun doar câteva dintre probele pe care le-am avut de trecut: Read the rest of this entry »

Toată viața am avut prieteni imaginari. Am început prin clasa a doua cu o trupă de creaturi închipuite cu care făceam pe profesoara de engleză, la mine în cameră, repetându-le întruna What’s your name și numărătoarea până la 10, căci atâta știam și eu, la vârsta aia.

Multă vreme apoi, mi-am fost propriul companion la fel de imaginar, căci mă dedublam și mă jucam eu cu mine x și 0 sau jocuri cu păpuși. Problema era că mă blocam în momentul în care îmi dădeam seama că una dintre cele două bucăți din mine trebuie să piardă sau să se joace cu păpușa cea urâtă.
Read the rest of this entry »

De fiecare dată când merg cu trenul, indiferent de destinaţie, mie mi-e dor de mare. Probabil pentru că mică fiind, de la 2 ani până pe la 16, în fiecare vară, fără excepţie, eu am mers la mare cu trenul.

Ţin minte şi acum gustul sandvişurilor cu şniţel şi ardei gras pe care ni le făcea mama mea, aşezate într-o ladă frigorifică primită în unul din pachetele din Germania. Şi niciodată, nici eu, nici fratele meu nu puteam aştepta să treacă măcar o oră până să ne punem pe mâncat. Imediat cum ne aşezam în compartiment, pe scaunele alea lipicioase, ne izbea o poftă mai ceva ca pe câinele lui Pavlov. Chiar şi acum, când merg cu trenul, nici nu mă aşez bine că mi se face foame.
Read the rest of this entry »