„Un tramvai numit Popescu” este un proiect de spectacol comunitar, itinerant, neconvenţional, experimental, alternativ… scenariul este o dramatizare a textelor aparţinând operei antume şi postume a poetului Cristian Popescu (poeme şi eseuri). Spectacolul se joacă, în mare parte, într-un tramvai introdus în trafic pe traseul Sibiu – Răşinari şi retur. În prima parte a spectacolului, după îmbarcarea publicului şi punerea tramvaiului în mişcare, sunt aduse „în scenă” personajele Familei Popescu şi Arta Popescu. În staţia terminus, la Răşinari, se derulează o secvenţă de teatru de animaţie, o parodie în versuri după „Conul Leonida” de I. L. Caragiale. Păpuşile – instalaţii, Leonida şi Efimiţa, construite după principiul bunraku, sunt animate practic de întreaga trupă de actori. Pe drumul de întoarcere de la Răşinari se derulează Artele lui Popescu: teatrul, circul, muzica, dansul, pictura şi filmul. Un Tramvai Numit Popescu este un spectacol multi-lingvistic: român – francez – german – englez. Îmbarcarea şi debarcarea – numai la cimitir.

Spectacol în limba română, cu traducere pe suport de hârtie în limba engleză, franceză şi germană / Performance in Romanian with a translation of the performance text in English, French and German, printed on paper

O îmbinare elegantă de folclor mexican şi muzică europeană occidentală. Graţie combinaţiei dintre elementele de bază şi cele complexe ale ambelor şcoli şi a genului hibrid pe care îl produc, Son del Montón este greu de catalogat. Son del Montón oferă lumii întregi cel mai bun dar: O reuniune a trecutului mistic şi a tradiţiei poporului mexican, combinat cu şi rafinat de şcoala de muzică europeană occidentală. Totul este asezonat cu variate stiluri de muzică, precum sunetele africane, ritmurile cubaneze sau muzica flamandă printre altele.

Ce se repară mai întâi, vasul sau lumina?” (Zohar-ul) „Mana” se traduce din aramaică, vas de lumină. Oricum, ce a fost mai întâi, întunericul sau lumina? Între aceste două contrarii, „Mana” este o călătorie mistico-filosofică. Pe o scenă albă, se zăreşte silueta unei case mari cu acoperişul înclinat şi cu o uşă albă în mijloc. Costumele robuste şi sculpturale ale dansatorilor accentuează spaţiile dintre figurile întunecate, simbolizând putere şi constrângere, serenitate şi o armosferă magică, similară ceremoniilor sfinte sau ritmul participanţilor la o ceremonie tribală. Limbajul mişcării încearcă să descifreze liniarul şi rotundul, masculinul şi femininul, prin construcţii spirale şi intensificând energia. Ritualul fizic se dezvoltă pornind de la pelvis, centrul corpului, axul în jurul căruia se învârte întreaga lume. Dansul exprimă libertate, braţele sunt lejere şi picioarele, pironite bine în podea, permiţând dansatorilor să se înalţe în aer. Coregrafia încearcă să exploreze aproprierea dintre interior şi exterior, dintre libertate şi încătuşare, între dorinţa de avânt şi dorinţa de înrădăcinare. „Mana” este o contemplare ontologică postmodernă a esenţei dansului şi a existenţei. Să fie oare posibil, într-o lume a luminii şi întunericului, unde există negru şi alb, yin and yang, să prinzi ceea ce este de neatins?

Cântăreţ, compositor şi artist de televiziune, Horia Brenciu este unul dintre cei mai lăudaţi şi iubiţi artişti români din ultima vreme. Originar din Braşov, Horia Brenciu îşi face debutul muzical la vârsta de numai 18 ani, în 1990, în trupa Apropo, pe vremea respectivă cântând la pian, şi abia mai târziu remarcându-se vocal. În 2008, Horia Brenciu a lansat primul său album „35”, un material în care artistul abordează stilul funk şi soul, genuri foarte puţin exploatate de către artiştii din România, dar cu o lungă istorie în muzica internaţională. În cele 11 piese prezente pe „35”, ascultătorul poate descoperi mai multe influenţe muzicale, toate, însă, pornind de la funk. În mai 2010, Horia Brenciu a lansat cel de-al doilea album din cariera sa, „37”, despre care spune că este inspirat de femeie şi de dragoste, „din dorinţa de a da viaţă sentimentelor şi gândurilor”. Pe CD, în afara celor 12 piese, este disponibil şi clipul piesei „I love you” (prima compoziţie a artistului) şi un interviu cu Horia Brenciu şi orchestra sa. Artistul îşi descrie cu mândrie ultimul album, spunând „în afară de starea de melancolie pe care ne-o dă primul single, Ultimul Dans, pe „37” mai sunt şi stări de nervi, de lacrimi, de nebunie, de mare plăcere, de sublim şi de un romantism incurabil!”

Obiectivul fundamental al cvartetului de chitară al oraşului Mexico este promovarea şi răspândirea operelor contemporane scrise special pentru acest grup, o muncă care pune accent pe operele semnate de compozitorii mexicani. Din acest motiv, acest grup caută în permanenţă piese pentru a stimula creaţia noilor opere. Programul de faţă este o sinteză a muncii depuse în ultimii 11 ani, care în prima parte a concertului va include opere ale unor compozitori europeni, iar în a doua parte, muzică mexicană, inclusiv comenzi şi piese lansate de cvartetul, precum şi adaptarea unei opere transcedentale în muzica mexicană de concert: „Huapango” a compozitorului José Pablo Moncayo în cinstea căruia sărbătorim în acest an, 100 de ani de la naştere.

La început a fost visul unui coregraf, acela de a îmbina povestea lui Camille şi a lui Rodin în cadrul unui spectacol în care dansul întâlneşte cuvintele. Muzeul Guggenheim din Bilbao îl invită pe Marc Bogaerts să creeze, în 2002, spectacolul de dans cu Esther Cloet. Ulterior, datorită sprijinului generos al lui Jan de Maere, autorul Patrick Roegiers a scris, în 2003, monologul Eu, Rodin. Îmbinarea dintre text şi dans s-a realizat la Teatrul Naţional “Radu Stanca” din Sibiu, în regia lui Mihai Măniuţiu. Traducerea textului este semnată de Anca Măniuţiu. Este un spectacol despre putere şi dragoste, este un dans şi un text despre creaţie şi distrugere. Eu, Rodin înfăţişează confruntarea dintre Camille Claudel şi maestrul şi amantul său, Auguste Rodin. Pe această temă bulversantă, Marc Bogaerts a creat un balet în care Camille, interpretată de dansatoarea Esther Cloet, îşi dansează relaţia cu Rodin. Punctul de vedere al lui Rodin, interpretat de actorul Constantin Chiriac, este evocat cu forţă printr-un monolog inedit, scris special de către Patrick Roegiers. Această întâlnire dintre dans şi cuvânt nu ar fi fost posibilă fără sensibilitatea şi acuitatea vizuală a regizorului Mihai Măniuţiu şi fără imaginaţia fertilă a Iulianei Vîlsan.

„Fraţii Karamazov” este cel mai cunoscut roman al lui Dostoievski, în care autorul prezintă disputele intelectualităţii ruseşti ale secolului al XIX-lea. Întrebările formulate în roman au rămas actuale pentru generaţiile următoare din întreaga lume. Astfel, în spectacolul său, Janusz Opryński încearcă să juxtapună realitatea din vremurile lui Dostoievski şi cruda realitate a lumii de astăzi. Îi readuce la viaţă pe fraţii Karamazov, nebunii, sfinţii, pentru a ne ajuta să ne descoperim spiritualitatea. El se concentrează asupra scenelor cheie din roman: conversaţiile dintre tată şi fii săi, existenţa lui Dumnezeu, revolta lui Ivan împotriva lumii. Interpretarea motivelor principale din roman poartă urmele viziunii profesorului Cezary Wodziński asupra Rusiei. Acesta a tradus fragmente din roman special pentru spectacol, iar cărţile sale despre Dostoievski au servit drept sursă de inspiraţie cât timp au lucrat la spectacol.

Această producţie a fost posibilă mulţumită contribuţiei generoase a lui Reine Kleidman prin Fundaţia Ierusalim / The production was possible thanks to the generous contribution of Reine Kleidman through the Jerusalem Foundation.
O lumină strălucitoare creează decorul în timp ce patru femei îmbrăcate în alb şi cinci bărbaţi îmbrăcaţi în negru îndrăznesc să se aventureze într-o cercetare fizico-matematică despre timp şi spaţiu. Mişcarea explorează pendulul dialectic care se mişcă între infinit şi moment, între succesiune şi întrerupere. Pe de-o parte, o mişcare rotundă concentrată spre interior, în timp ce, de partea cealaltă, avem o mişcare categorică, sigură, finală şi definită. În ebraică, „null” înseamnă război de ţesut. Sensul matematic este de zero. Precum războiul de ţesut produce materiale şi covoare, dansatorii creează compoziţii orizontale şi verticale, se poartă unii pe alţii din stânga înspre dreapta, din faţă înspre spate. Două axe delimitează spaţiul, x şi y, distanţă şi timp. Pe un plan orizontal, aceaste axe se întâlnesc mereu într-un punct, Null, zero, nu există timp, nu există spaţiu. În lumea spiritual-reală a lui zero, lumina reflectă timpul infinit, iar apa curăţă şi spală spaţiul, materia care se degradează invocă transformarea.

„Ispita Cioran“ este un spectacol itinerant ce are loc într-un vagon de tramvai, pe ruta Sibiu – Răşinari şi retur. Spectacolul reprezintă cea de-a patra producţie marca Gavriil Pinte la Sibiu şi îşi propune să reconstruiască simbolic călătoria imaginară, înapoi spre Răşinari, a marelui filosof român Emil Cioran. Itinerariul începe de la intrarea principală în Muzeul în Aer Liber şi continuă, cu opriri scurte, de-a lungul Pădurii Dumbrava până în satul Răşinari, unde publicul este invitat să coboare pentru un popas mai lung. Călătoria continuă înapoi spre Sibiu păstrând atmosfera fascinantă, plină de lirism şi muzicalitate. Evenimentele sunt aduse în faţa privitorilor în ordine cronologică: naşterea, copilăria, izgonirea de acasă, înaintarea în vârstă, dragostea târzie pentru Friedgard Thoma şi imaginea finală a morţii sale.

Animale uriaşe se mişcă printre spectatori. O lume mitică se trezeşte la viaţă. Vocile animalelor se aud de peste tot. O siluetă întunecată apare, urmată de păsări preistorice care zboară deasupra. Spaţiul nostru este complet ocupat când aceste creaturi încep să se desfăşoare. Creaturile vin din toate părţile, iar oamenii rămân cu un aer confuz. Oare să fugă sau se le urmeze? Haosul se opreşte la auzul unui cântec magic care atrage animalele şi le linişteşte! „Invazia” este un spectacol de stradă foarte mobil care va face publicul să reacţioneze. Publicul, de la tineri la bătrâni, vor uita că, de fapt, în spatele acestor costume sunt actori. Mulţimea intră în joc şi începe să se mişte precum marea. Valul îi ia pe toţi. O experienţă de-a dreptul unică!

Decor, costume, lumini / Set design, Costume design and Light design: Odin Teatret Domnul Alună, personajul arhetipal al companiei Odin Teatret cu cap de craniu, este reprezentat în trei ipostaze: călătorul în negru, casnica în roşu şi mireasa în alb. Timpul trece cu viteza unui fir care se destramă, iar copilul care se juca dimineaţă este de nerecunoscut seara.

Foştilor membrii fondatori ai Circului GOSH li s-au alăturat artişti internaţionali recunoscuţi şi premiaţi ai genului de varietăţi, iar împreună formează „Die Artistokraten”. Profund devotaţi noii mişcări din arta circului şi influenţaţi de moştenirea lor artistică, aceştia combină dansul şi acrobaţiile cu mişcările aeriene, muzica live şi cea vocală, identificând mereu noi modalităţi de a intra în rezonanţă cu publicul. Spectacolul lor este concentrat în jurul unei stilizări ironice a culturii baroc. „Die Artistokraten” încalcă cu îndrăzneală regulile rigide şi logica realităţii culturii baroc, pe care le înlocuiesc cu elemente moderne şi forme de exprimare jucăuşe. Scenele comice şi satirice sunt înţesate de momente poetice pline de imaginaţie şi acrobaţii sofisticate care încântă publicul de toate vârstele.

O producţie Teatrul Act sprijinită de Raiffeisen Art Proiect - o iniţiativă care îşi propune susţinerea şi promovarea unor proiecte de valoare ale culturii româneşti. „Marile şcoli de film îşi învaţă scenariştii şi regizorii să povestească. Să spună poveşti. Câţi dintre noi au mai apucat să audă în copilărie poveşti spuse, nu citite? Poveştile s-au sfărâmat, s-au făcut praf şi pulbere, s-au risipit în filme, texte de cântece şi telenovele. Polemic şi terapeutic ne încercăm puterile cu periculoasa artă a spunerii unei poveşti. Şi nu una oarecare. E vorba despre o poveste printre personajele căreia se află Dumnezeu, Moartea, Dracul… Oamenii care o să o asculte îşi vor aminti, pentru o vreme, că se poate vorbi despre lucruri mari si esenţiale fără fasoane, cu umor şi nepăsare. După rolurile din «Creatorul de teatru», «Ultima banda a lui Krapp», «Capra sau cine e Sylvia?» şi «Acasă la tata», Marcel Iureş se întâlneşte cu Ion Creangă. Pentru multă lume va fi o surpriză. Mai puţină lume va spune însă: «Era şi timpul!»” Alexandru Dabija, regizor

Smiley, pe numele său adevărat Andrei Tiberiu Maria, s-a născut pe 27 iulie 1983 în Piteşti. A devenit cunoscut în anul 2001, atunci când CRBL avea să-i propună lui Andrei să facă parte din trupa Simplu, după ce iniţial încercase să obţină un loc în formaţia Akcent. Deşi propunerea a venit din partea unui membru al trupei, Smiley a dat proba pentru casa de discuri Roton. Ca membru al formaţiei, Andrei a fost nevoit să înveţe şi să danseze. Pentru că era întotdeauna bine-dispus şi îi înveselea pe cei din jurul său, vechiul Andrei a primit porecla de Smiley, poreclă pe care şi-o foloseşte în prezent ca nume de scenă. A lansat cinci albume cu trupa Simplu, fiecare premiat cu discul de aur. În 2008, Smiley lansează primul album solo – În lipsa mea, album premiat cu discul de aur şi cu titlul de „Cel mai bun album” la premiile Romanian Music Awards. Primul extras-single de pe album – „În lipsa mea” a fost declarat „Cel mai bun cântec” şi i-a adus lui Smiley titlul de „Cel mai bun artist solo al anului”. Al doilea album solo al lui Smiley – “Plec pe Marte”, a fost lansat în 2010. Cântecele de pe acest album au devenit rapid hit-uri şi i-au adus lui Smiley numeroase premii muzicale. Cu toate că muzica îi răpeşte cel mai mult din timp şi energie, Smiley este, de asemenea, un artist foarte bun. Face parte din două emisiuni de televiziune cu mare success – „Vocea României” şi „Românii au Talent”, şi a jucat deja în două filme – “Un pas înainte” şi „Un film Simplu. ”

„Duel” este un spectacol musical/visual fără cuvinte ce prezintă doi instrumentişti, un pianist şi un violoncelist într-o ciondăneală muzicală fără limite – de stil sau din alte motive. Limbajul lor este muzica şi umorul este cel care-i conduce în mod vital – uneori îi însoţeşte atunci când îşi plâng de milă unul pe umărul celuilalt. Într-adevăr, pentru unirea duşmăniei în favoarea prieteniei şi invers, ambii muzicieni interpretează mereu antagonismul personalităţilor lor relative, înfăţişarea fizică şi originea. Astfel, îşi împing limitele dualităţii pentru o confruntare extremă doar pentru ca în cele din urmă să găsească o cale de împăcare – şi asta mulţumită muzicii. Închideţi ochii, sunteţi la Carnegie Hall. Deschideţi ochii – în faţa dumnevoastră sunt Stan şi Bran.

Primăvara Arabă a fost o demonstraţie despre felul în care tineretul a reuşit să conducă o revoluţie modernă datorită armelor fatale pe care aceste state le-au dat oamenilor: Facebook şi Twitter. Evenimentele recente ne arată în ce măsură aceste raporturi (relaţii) nu sunt „virtuale”, ci mai degrabă cât se poate de reale şi fizice în sensul răsturnării celor mai mari autorităţi ale puterii. Pe de altă parte, am fost de-a dreptul şocat de acei poliţişti care s-au conformat ordinelor; chiar dacă asta a însemnat moartea, ei au urmat ordinele superiorilor până când statuia a căzut. Armate întregi au schimbat tabăra peste noapte şi au ajuns să lupte. Care dintre aceste armate cuprinse de schizofrenie sau dintre bloggerii cu gânduri utopice existau în realitate? Menţionez că am urmărit aceste evenimente din fortăreaţa Europa prin aceleaşi unelte - Facebook şi Twitter. Astfel, am putea considera că armele unora sunt uneltele altora: revoluţiile sunt diferite, îşi modifică forma, se copiează pe le însele într-o manieră ciudată, sunt transformate, început cu ajutorul invenţiilor vremurilor lor. În sine, fiecare din ele se sprijină pe o realitate prea cruntă pentru a inventa o alta. Dar atunci când realitatea este ştearsă, cum ne mai răsculăm? Atunci când funcţia şi uniforma trec de partea injustiţiei, cum ne mai putem revolta? Când cei care o duc bine prosperă, iar cei săraci devin invizibili, dar continuă să există, cum se poate răzvrăti un tânăr? Marile puteri economice fac tot posibilul să ne izoleze de lume, fac din noi o realitate paralelă, ne transformă imaginaţia, inventează noi maladii: sentimentul de impotenţă născut din imposibilitatea de a viza un agresor duce la schizofrenie. “Înstrăinări / Ţipete Mute” este o intersecţie a destinelor: întâlnirea a trei tineri europeni şi a unui emigrant clandestin. Această întâlnire pune sub semnul întrebării existenţa acestor tineri pentru care orice fel de angajament – cât s-ar vrea el de realistă – este sinonimă cu „scutirea socială” şi astfel, marginalizat.
Fabrice Murgia, iunie 2011

DeSrives” este o compoziţie aeriană care reaminteşte spectatorului de faptul că trebuie să trăim cu picioarele pe pământ: în primul rând se vorbeşte despre umanitate, acea dimensiune umană care face legătura între om şi natură, păstrându-şi particularităţile. „DeSrives”, un spectacol care înfloreşte pe tot parcursul său, abundă în sentimente libere şi reflecţii asupra omului. Spectacolul este gâtuit de o lumină intensă şi abundă de o senzualitate organică se bazează în mare parte pe sobrietate. „DeSrives” oferă oportunitatea de a demonstra că suntem cât se poate de capabili să dezvoltăm la nivel contemporan ecoul dansului respectând cerinţele unei tehnici învăţate cu mulţi ani în urmă. „DeSrives” te face să te simţi imediat smerit şi cât se poate de uman.

„Pi-Leau” este un concept multidisciplinar care reuneşte instalaţii, marionete, muzica şi teatru-dansul. Publicul devine o parte integrantă a spectacolului, pe măsură ce actorii se învârt în jurul lor. La fel ca şi marea, mulţimea îşi găseşte drumul printre obstacole, prin spaţiile deschise. În acest spectacol de teatru de stradă interactiv publicul joacă un rol foarte important. Cum reuşim să supravieţuim pe măsură ce nivelul apei creşte? Gheţarii se topesc, nivelul mării se ridică şi pământul este acoperit de apă. Instinctele animalice ies la iveală, iar oamenii se luptă pentru supravieţuire. Scutere de apă, scafandri şi vânători luptă aprig pentru dominarea acestei lumi acoperite de ape. În mijlocul acestei nebunii, observăm un pescar solitar, care iubeşte pacea şi care este deschis spre această lume nouă care-l înconjoară. Pescarul descoperă ceva foarte frumos care scapă celorlalţi supravieţuitori: sirene, un mister care trebuie tăinuit de scufundătorii unei mari ambarcaţiuni cu motor care terorizează marea cu harpoane şi uriaşe plase de pescuit.

„Akropolis”. Scenariul performance-ului se bazează pe „Akropolis”, drama scrisă de Stanisław Wyspiański (1869-1907), dramaturg, poet şi pictor al Simbolismului Polonez. Timpul acţiunii în piesa lui Wyspiański este noapte dinaintea Învierii: scena are loc în Castelul Regal – Acropolisul Polonez – în Cracovia. Siluetele coboară de pe tapiţeriile care decorează pereţii catedralei şi statuile prind viaţă. Se joacă diferite scene din Biblie şi din epopea lui Homer. Drama se încheie cu învierea lui Christos-Apollo, un simbol al puterii morale a Poloniei şi Europei. Jerzy Grotowski pune problema unui loc unde cizilizaţia Europeană din vremurile noastre a fost judecată. Jerzy Grotowski a înlocuit scena Castelului Regal cu cea a unui lagăr de exterminare. Auschwitz devine „necropola triburilor”. Figurile par a se ridica din fumul crematoriului şi din vaporii exterminării în masă.

Sindromul Stockholm este un termen folosit pentru a descrie un fenomen psihologic conform căruia ostaticii dezvoltă sentimente pozitive faţă de cei care i-au reţinut captivi. Spectacolul prezintă puterile distructive şi constructive ale focului. Balanţa constantă între haos şi ordine şi fina delimitare dintre admiraţie şi teamă. Într-un spectacol bazat pe acţiune, ei cercetează graniţele a ceea ce este desemnat ca normalitate. Circus Arts AB este o companie suedeză fondată în 1999. În ultimii 13 ei au produs mai bine de 17 spectacole, au prezentat artişti la mai mult de 1.000 de evenimente şi au oferit competenţe despre design conceptual, conferinţe, pedagogie şi ateliere, soluţii de regie şi coregrafie, cât şi soluţii scenice şi de instalaţii pentru o mulţime de companii, şcoli şi municipalităţi din Suedia şi restul lumii. Circus Arts este şi coproducătorul a trei festivale importante de cultură.

„Latidos” este noua provocare a José Soriano Dance Company a cărui scop este să emoţioneze şi captiveze spectatorul. Muzica este live, interpretată şi compusă de grupul de muzicieni condus de Josep Ferrnadiz şi Roberto Sabater. Compoziţia muzicală este inspirată dintr-o multitudine de stiluri muzicale. Ritmurile tradiţionale flamenco fuzionează cu latino jazzul şi muzica tradiţională din jurul lumii… toate aceste ritmuri se îmbină şi devin palpabile printr-o serie de mişcări pline de pasiune pe care Eva Arcacia şi José Soriano le-au creat pentru această provocare. Putem spune că „Latidos” este faţa raţională a tuturor emoţiilor pe care le poate transmite omul, dansul fiind axa catalizatoare…

Laboratorul de mişcare Sadari creează noi tehnici pentru a redescoperi şi resuscita piesa proto-expresionistă a lui Georg Büchner despre un soldat adus la nebunie de ordinea socială care îl domină. Folosind scaunele drept o metaforă care se schimbă, actorii configurează spaţiul de joc şi totodată dezvăluie stările emoţionale ale personajelor, în timp ce tangoul dinamic a lui Astor Piazzola devine o parte a ritmului spectacolului. Laboratorul de mişcare Sadari şi-a luat sarcina de a creea o tehnică de interpretare a piesei, nouă şi dinamică, care aduce lumină asupra potenţialului ascuns al originalului, în timp ce propun un nou limbaj în teatrul fizic. Laboratorul de mişcare Sadari se bazează pe contribuţiile creative ale tuturor membrilor companiei. Woyzeck-ul lor este în egală măsură surprinzător şi profund emoţionant.

Cântăreț, compozitor și actor, Ștefan Bănică Jr. se bucură de un mare succes pe scenă. Cunoscut publicului mai întâi ca actor prin aparițiile sale în filme sau numeroasele piese de teatru în care a jucat, Ștefan Bănică Jr. este un star prin definiție. Simpla sa prezență pe o scenă sau în fața unei camere de luat vederi face ca multe inimi care aparțin sexului frumos să bată într-un ritm alert. Cariera sa muzicală a început prin 1992 când a înregistrat primul album intitulat „Un actor, un rock’n’roll”. A urmat apoi, în 1996, discul „Te rock … frumos”, un album la care Ștefan a colaborat pentru prima dată cu trupa „Rock’n’roll Band” și grupul vocal „The ‘50’s”. În anii 2000, Ștefan Bănică s-a prezentat cu albumul „Cel de acum” care prin muzicalitate îl reprezintă pe artist cel mai bine. Răsplata cea mai mare, pe lângă marele său succes la public, a fost câştigarea Premiului 1 la Mamaia 2000 cu piesa „Poveste.” Ștefan Bănică Jr. a susținut peste 1000 de concerte în întreaga țară. Din 1994 până în prezent a susținut peste 30 de concerte sold-out la Sala Palatului, cea mai importantă sală de spectacole din țară. În 2008 a stabilit un record pentru România în materie de concerte – a avut 7 concerte consecutive de Crăciun sold-out la Sala Palatului.

O insulă este locaţia ideală pentru dezlănţuirea bizarului. Insula lui Prospero devine, în viziunea lui Silviu Purcărete, ceva asemănător visului lucid al unui bătrân, al unui om obosit, dar disperat să-şi rezolve conflictele cu viaţa, dacă nu în ceea ce numim realitate, cel puţin în această lume auto-construită, lirică, sumbră. Nimic nu e ceea ce pare în universul grotesc, dar fascinant, unde monştrii se transformă în fecioare şi nobilii cad la mila spiritelor năstruşnice, o uşă îşi schimbă locul, iar un dulap obişnuit se transformă într-o poartă către lumea de dincolo. Este o călătorie irezistibilă, hipnotică, prin imaginaţia lui Prospero, a marelui său creator, dar şi a fiecăruia dintre artiştii care aduc la viaţă acest spectacol unic.

„Am confruntat generaţiile între ele: limbajele, felurile de a gândi şi a funcţiona, realităţile diferite de zi cu zi, pentru a scoate la lumină contradicţiile şi inexistenţa celui ce ar putea fi numit «polonezul din statistici», lipsa unei platforme unde toate acestea ar putea fi reunite şi descrise prin cuvântul «noi». În piesă totul e destul de macabru şi exagerat, dar am impresia că e pentru prima dată când spun într-adevăr ceva cu potenţial de a fi bun. Cu siguranţă nu exprim în mod direct un mesaj optimist, dar acesta este primul meu text în care nu am scris: «O, în ce ţară groaznică trăim, ce trist!». Dimpotrivă, aceasta este declaraţia mea că sunt poloneză şi aparţin a ceea ce este polon, idee pe de-a-ntregul luată în râs în prezent, împroşcată cu noroi şi considerată, cel puţin în generaţia mea, ca un defect, ca o palmă din partea destinului.”
Dorota Masłowska într-un interviu pentru „Dziennik”

Din 2007, fotografiez artişti şi muzicieni de stradă oriunde dau de ei. „Face busking” spunem despre cineva care interpretează în stradă. Trebuie să fi un artist foarte talentat pentru a convinge trecătorii care au ca ţintă următorul supermarket, că nu merită doar să se oprească pentru o clipă, dar să îşi deschidă şi portofelul. Este o ocupaţie plină de provocări. Uneori îţi poţi da seama de asta descifrând tensiunea de pe chipurile lor. Sunt necesare anumite înclinaţii artistice care pot atrage diverşi oameni din publicul de operă, teatru sau circ. Mărunţişul – rareori o bancnotă – pe care îl primesc artiştii drept plată se numeşte ‘Hutgeld’ (bani din pălărie) în germană. Părerile sunt împărţite în ceea ce priveşte strategia de a lăsa sau nu banii în pălărie, nu se ştie dacă este mai bine să arăţi că alţi oameni au făcut deja o donaţie, confirmând calitatea interpretării, sau dacă este mai profitabil să-ţi goleşti pălăria din când în când pentru a arată că ai nevoie de bani.

Seria de exerciţii scenice coordonate de regizorul Silviu Purcărete își propune o abordare inedită a romanului lui Swift în care fantezia se împletește cu o aspră satiră politică. Având ca suport o partitură originală semnată de compozitorul irlandez Shaun Davey, creatorul suitei muzicale pentru „Vocile din Cimitirul Vesel”, producţia lui Silviu Purcărete reunește aspecte sociale și culturale ale lumii din jurul nostru. Acesta este cel de-al optulea spectacol montat de Silviu Purcărete pe scena Teatrului Naţional din Sibiu. „Călătoriile lui Gulliver” este un proiect cultural demarat acum trei ani în parteneriat cu Festivalul de la Edinburgh și finanţat cu sprijin de la Administraţia Fondului Cultural Naţional.

În anul 2000, Peter Stein semnează un spectacol epic Faust I şi II pentru Expoziţia de la Hanovra, Berlin şi Viena, cu o durată de douăzeci şi una de ore, treizeci şi cinci de interpreţi, doi ani de muncă, cu un teatru construit special pentru a găzdui aceste reprezentaţii; „Faust” este punerea integrală în scenă a poemului lui Goethe, peste 12.000 de versuri, un eveniment unic şi irepetabil prin complexitatea acestui proiect care împleteşte în mod indisolubil raţiuni artistice, o organizare productivă şi o logică economică ce nu pot fi reproduse. Cum să menţii viu spiritul şi memoria unei opere ce va rămâne fără egal în istoria teatrului? Arturo Annecchino, autorul muzicii din spectacol şi colaborator obişnuit al lui Stein, i-a propus regizorului o revitalizare a spectacolului printr-o melodramă, cu voce narativă (aceea lui Stein însuşi) şi cu Giovanni Vitaletti la pian. S-a născut, astfel, un spectacol care dialoghează de la distanţă cu marele poet. Textele lui Faust, Mefisto şi Margareta sunt acompaniate uneori de muzică, iar alteori sunt doar cântate. Astfel, sunetul poeziei lui Goethe, cel care a creat maximum p