anurim

Se facea ca era o sambata insorita de aprilie. O lalaiam pe veranda unei case frumoase si incercam sa-mi gasesc o ocupatie. Descopar o carte pe care scrie “Why cats paint”. Ei dracie, imi zic, pisicile astea asa destepte or fi incat pot si sa picteze?

O deschid si incep sa citesc. Parea extrem de bine documentata si serioasa. Si explica cum inca din cele mai vechi timpuri, de pe vremea egiptenilor, pisicile desenau, lasau urme cu labutele, urme care, in vremurile noastre, au capatat chiar un sens. Erau pisici pozate uitandu-se la fotografii cu picturi celebre de Van Gogh sau Monet si pe care ar fi incercat sa le imite, doar ca ele le faceau cu capul in jos, ca cica asa vad ele imaginea.

Dupa toate explicatiile astea, si altele, de ordin tehnico-stiintific, cu diverse teorii biologice despre tendinta spre arta a animalelor si a felinelor in special, urma o lista cu 12 artisti felini. Cascam ochii cat cepele vazand matzele in actiune, pictand adicatalea, plus ca pozele erau insotite de explicatii “profesioniste”, ca orice lucrare de arta. De exemplu “Red Colour Day, oil on canvas, 15x20cm, Museum of Non Primate Art, Tokyo, 1990″ – ceva de genul. Si era lucrarea cu artistul pisicesc alaturi, de nu-mi venea sa cred ochilor ce vad.

Mi-au ramas in cap toate detaliile si o si vedeam pe Mika apucandu-se de pictat. Ma gandeam unde anume sa-i amenajez spatiul de lucru si cum anume sa o fac sa inceapa. A doua zi, duminica, am povestit si maica-mii si Cristinei si Malditei toata tarasenia. Mama, evident, zice “No, apai nu cred eu asa ceva” (bine, ea era de fapt mai interesata de faptul ca animalele vad imaginea invers. Si ma intreba “Cum adica, Mooky ma vede pe mine cu capu-n jos?” )) ).

Luni, cand sa fac niste research despre arta pisiceasca, descopar… nimic pe Google. Nici un curent, nici un artist, nimic. Doar un link spre Wiki la un articol despre cartea cu pricina, despre care se zicea ca e “comedy book”. ADICA ERA LA MISTO!!! Jizas, imi zic, da’ cum dracu’ nu m-am prins ca era la misto? Da, am ras la pozele alea (facute in Photoshop, BTW), dar am crezut ca sunt oameni atat de nebuni pe lumea asta incat sa se apuce sa-si faca pisicile artisti. Iar eu eram unul dintre ei .

Extrem de dezamagita eram. Dar, vorba prietenului Bodo, bine ca nu m-am apucat sa pun pisica sa deseneze ca dup-aia sa ma supar si sa cred ca e proasta pentru ca nu scoate nimic ). Oricum, daca mai pun mana pe cartea aia, cred ca m-as distra si mai tare pentru ca n-as mai lua-o asa de in serios.

Cam acum un an pe vremea asta am mers prima data cu bicicleta prin Bucuresti. Mi-era frica si de umbra mea pe asfalt, orice groapa sau denivelare era o provocare, nu mai vorbesc de borduri, pietoni, masini.

Prin vara mi-am luat bicicleta, cred ca are aceeasi varsta cu mine, e olandeza si e cam grea. E o bicicleta de strada, fara suspensii ca astea de munte, ceea ce o face cam greu de manipulat prin oras. Cu toate astea, n-am pregetat sa merg cu ea pe distante destul de mari, mai ales in weekend, cand nu sunt asa de multe masini. La inceput ma speriau intersectiile, claxoanele, autobuzele si troleibuzele trecand in viteza pe langa mine, cainii de pe stradute, soferii care nu ma vedeau. Eram nesigura, eram incordata si de cele mai multe ori preferam sa o iau pe trotuar, sa nu ma mai complic.

Anul asta, imediat ce a dat caldura, am reluat bicicleala. De data asta lucururile sunt mult mai echilibrate. Nu mi-e frica in trafic, prefer sa merg pe sosea decat pe trotuar, nu ma mai sperie traficul, nu-mi mai tremura mainile pe ghidon cand ajung intr-o intersectie complicata si nici n-o mai traversez pe la trecerea de pietoni. Insa am inceput sa ma infurii din ce in ce mai tare pe diverse lucruri:
- pistele pentru biciclete sunt o bataie de joc. Nu am cercetat, dar sper ca nimeni de la primarie nu se lauda cu pistele existente in orasul asta. Meschine, pline de gropi, pe un trotuar ingust de cele mai multe ori, pe unde de obicei trec oameni si pe care, aproape intotdeauna, sunt parcate masini. Nu ai cum sa le folosesti. Sunt putine cele care merita cu adevarat, asa ca prefer sa merg pe sosea
- acolo, alta dandana. Pentru ca trebuie sa ma strecor si eu pe unde pot, principala grija e sa pot sa inaintez fara sa patesc ceva nasol: sa dau intr-o groapa, sa ma loveasca vreo masina, sa lovesc pe cineva pentru ca ma uit dupa gropi si soferi care nu ma vad. Va inteleg ca sunteti si voi tracasati, mai soferi. Insa cand conduci catamai magaoaia, cum ar fi un autobuz, sa zicem, si treci pe langa mine in viteza, la nici juma de metru distanta, claxonand puternic in acelasi timp, nu cred ca mai tine de cat de nasol e in trafic. Mai ales ca soseaua era goala.
- ar fi dragut ca magazinele astea mai mari sa aiba si cateva, nu multe, locuri de parcare pentru biciclete. Nu hipermarketurile, astea din oras

In afara de toate aceste neajunsuri (si inca altele, dar eu nu sunt o persoana prea mofturoasa, iau lucrurile asa cum sunt si incerc sa ma adaptez la ele), cel mai bun start pentru o zi este un drum cu bicicleta. Imi da energie, imi pune sangele in miscare, ma pot concentra mai bine dupa, e ca si cum as merge la sala. Si-n plus, de pe bicicleta Bucurestiul se vede altfel. Uneori e fermecator, mai ales acum, primavara.

Daca tot nu scriu, macar niste muzica sa va mai pun din cand in cand

Probabil ca asta e un “exercitiu” care ma va tine o viata, insa e bine totusi ca mi-am dat seama, nu doar teoretic, ca “pentru totdeauna”/”intotdeauna” sunt de fapt niste iluzii. Evident ca e extrem de complicat sa iesi din schema mentala a acestor cuvinte. Suntem obisnuiti sa ne dorim lucruri pentru totdeauna. Sa fim cu cineva pentru totdeauna, sa nu se schimbe nimic dintr-un anume moment din viata cand ne e foarte bine. Vrem ca familia sa ne fie aproape intotdeauna, sa nu pierdem pe nimeni care ne e drag, sa nu pierdem nimic din ce ne place.

Cu toate astea… well, totul e o iluzie. NIMIC pe lumea asta nu e “pentru totdeauna”. Oamenii vin si pleaca in viata noastra, la fel si senzatiile, sentimentele, dorintele. Locurile se schimba. Oamenii se schimba. Noi ne schimbam. La un nivel mai mic sau mai mare, de la molecula pana la cea mai mare planeta, totul se schimba tot timpul. In ritm diferit, evident, insa se schimba.

Iar toata filosofia asta e de fapt parte din exercitiul pe care va trebui necontenit sa-l fac. Acela de a renunta sa ma agat de intamplari, obiecte, oameni din dorinta de a-i face sa ramana intotdeauna la fel, pentru totdeauna cu mine. Este oricum imposibil.

Mi-am cumparat de curand o carte draguta cu povestiri adunate din toata lumea de Jean-Claude Carriere (“Povestiri filozofice din lumea intreaga – Cercul mincinosilor 2″) in care am gasit urmatoarea istorioara care mi-a placut nespus si pe care vreau sa o redau mai jos.

“Oprirea sufletelor

Apoi trebuiau asteptate.”

Sunt convinsa ca expresia “a-ti trage sufletul” are un sens asemanator cu asteptarea sufletului din istorioara de mai sus. Pentru ca, nu-i asa, dupa ce te agiti de colo-colo o vreme, simti nevoia sa stai putin sa-ti tragi sufletul.

Cred ca asta ne lipseste noua, in lumea asta moderna, tehnologizata, ipadizata si mult prea rapida: sa ne asteptam sufletul.

Reprezentau, unul pentru altul, mai degraba o categorie de oameni fata de care aveau o reactie, careia trebuia sa-i spuna vreo doua, pe care trebuia si voiau sa o inteleaga, dar mai intai trebuia sa spuna tot ce nu spusesera pana atunci.

EA, cu ceasul biologic tictactictac, cautand povestea AIA, barbatul ALA. Ingrijorata ca ei nu se mai indragostesc. Ca fug ca dracu’ de tamaie cand aud cuvantul relatie. Ca, desi da foarte mult, se pare ca asta sperie. Incearca sa inteleaga cum si de ce au ajuns ei sa se sperie de prea-bine. Cum nu se pot bucura, cum nu pot aprecia, de ce sunt intr-o continua alergatura fara sens, fara ca nici ei sa priceapa. Ei, barbatii.

EL, sarmant si afisand o atitudine de golan, fost suferind in dragoste, romantic in adancul sufletului, rau de gura, dar tandru, sufletist, amuzant. Speriat ca ea vrea copil. Copil si atat. Dar cu copilul din el ce se intampla? Si cu viata lui? Si cu restul femeilor pe care nu le-a avut si acum o sa fie si mai greu sa le aiba? Si cu gasca, cu plecarile inopinate la munte, betiile, cluburile? Speriat de prea bine, e ceva putred acolo, nu exista asa femeie. Sigur vrea sa ma imbarlige. Sigur vrea sa ma traga de partea cealalta.

Fiecare ramane de partea lui, cu fricile lui, fara sa se amestece unul cu altul prea mult. Intr-o lume normala, ei ar fi ras, ar fi dansat, s-ar fi pupat, s-ar fi iubit, ar fi calatorit, ar fi gatit impreuna. Insa le e prea frica sa traiasca asa, pur si simplu. Dar daca ea vrea copil? Dar de ce el nu e indragostit?

tic-tac-tic-tac

V-am mai spus, cred, cat de tare ma uimesc potrivelile astea din viata mea, cand primesc exact ce am nevoie, fara ca macar sa-mi dau silinta prea mult. Pare a fi ceva la mana hazardului, a intamplarii, si cu toate astea lucrurile se potrivesc ca intr-un puzzle urias si ma incanta de fiecare data.

Am ajuns aseara la cinema “Habemus Papam” fara sa premeditez prea mult. Auzisem de el pe undeva, stiam prea putine, insa m-a intrigat ca in descriere erau cuvintele cheie “papa”, “alegere”, “psiholog”, “amuzant”. Asa ca m-am dus asteptandu-ma la un film cu o ironie subtila in care noul Papa si psihologul petrec o vreme impreuna, in discutii filosofice si/sau terapeutice.

Ei bine, filmul asta e despre alegeri, curaj, responsabilitate. Si inca multe altele. Insa in principiu, desi sunt mai multe niveluri ale povestii, e vorba de noul Papa care, in momentul alegerii, are un atac de panica si dezerteaza din Vatican, petrecandu-si 3 zile pe strazile Romei, alaturi de oamenii obisnuiti.

Nu m-am gandit niciodata cu adevarat la importanta acestui rol. La greutatea care apasa pe umerii acelui om care e ales Papa. La faptul ca si el e om, asadar cu problemele, dorintele, frustrarile, aspiratiile naturale fiecaruia dintre noi. Insa Nanni Moretti, regizorul, si-a imaginat toate astea. Acest nou Papa voia sa fie actor cand era tanar. Stia pe de rost piese de Cehov, iubea teatrul si ii era greu sa se gandeasca la el ca om, se raporta mai degraba la el ca preot. Si revelatia a venit in momentul numirii sale in acest rol important si greu de dus.

E vorba despre asteptarile celorlalti de la tine versus dorintele tale.
E vorba despre lupta interioara a omului de a impaca cele doua.
E vorba de curajul de a te asuma, in pofida asteptarilor celorlalti.
E vorba despre a fi extrem de sincer cu tine insuti/insati si de a decide in consecinta, chiar daca asta inseamna sa nu implinesti asteptarile celorlalti.

M-a emotionat tocmai pentru ca am devenit constienta de negocierea asta perpetua de curand si simt ca-ti trebuie curaj sa poti sa iei niste decizii care nu sunt conforme cu asteptarile celorlalti.

Am mai avut parte si de o madlena: e o scena care are ca fundal sonor “Todo Cambia” a lui Mercedes Sosa, o melodie pe care o iubeam prin anul de gratie ’99 si care a adus cu ea o groaza de amintiri si senzatii:). Am gasit-o pe youtube, there you go:

Iar aici aveti trailerul

Stiti deja ca mie imi plac petrecerile costumate si nici de data asta nu am putut sa ratez ocazia . De data asta, insa, in jurul petrecerii a existat o oarecare atmosfera misterioasa, parea ca toata blogosfera se pregateste pentru #ziuaz si nici macar nu stiam care e faza. Din ce-mi dadeam seama, eram grupati pe perioade/genuri muzicale, iar eu, la invitatia Cristinei Bazavan, eram la petrecerea “Rat Pack“. Asa ca am scos din cufarul matusii mele o rochie din anii ’60 si am purces.

Si cu adevarat toata blogosfera era acolo, de la rockeri, la hippies, la hipsteri sau afro, care mai de care mai costumati.

#ziuaz e ziua de lansare a Zonga, aveam sa aflam, o platforma de streaming audio de muzica functionala pe majoritatea device-urilor care acum se afla in private beta. Cum am primit deja un cod pentru teste, o sa va tin la curent cu parerile mele de simplu utilizator pentru aceasta aplicatie care va fi publica in aprilie.

Intre timp, va puteti delecta cu niste poze dragute de la petrecere aici.

Relatia mea dubioasa cu blogul continua in forma consacrata in ultimii ani: imi doresc sa scriu des, imi vin o gramda de idei de posturi, insa, din nefericire, pentru ca memoria mea pe termen scurt s-a cam distrus in urma bombardamentului informatic pe care a trebuit sa-l procesez si pentru ca sunt si cam delasatoare, aceste idei nu s-au materializat. Am si cateva drafturi pe care, recitindu-le, am considerat ca sunt nedemne de publicat. Cu toate astea, pentru ca acele issues sa nu ramana macar pomenite, le insir cu liniuta mai jos.

- nemultumiri despre atitudinea diversilor angajati la firme care presteaza servicii de orice fel. Am comandat ceva de pe un site, insa adresa de livrare nu s-a inregistrat corect, curierul a ajuns in alta parte, eu am sunat la site-ul respectiv, iar persoana de acolo nici macar nu s-a simtit responsabila sa repare greseala cu pricina. Intr-un final, tot eu am ajuns la sediul firmei de curierat sa-mi iau pachetul. SAU: intru in magazin sa cumpar un iaurt. In magazin, vanzatoarele cam tensionate, parea ca seful lor, care statea cu spatele la clienti si-n fata frigiderului cu iaurturi (cred ca le numara), cam tipase la ele. Cer raspicat un iaurt, femeia se duce spre frigider, spune sefului ca vrea sa ia ceva de acolo, ala mormaie ceva si nu se da la o parte. Eu plec furioasa si fara iaurt. Ma gandesc cu amaraciune ca oamenii nu se implica deloc in ce fac. Astia care lucreaza in comert. Pai interesul tau e sa tii clientul fericit, ca aduce altii dupa el, ca il fidelizezi, you stupid moron.

- nemultumirile legate de mersul la doctor si de felul in care trebuie sa tratezi problema daca nu ai cum sa platesti bani grei pentru servicii medicale de calitate. Eu cred ca sunt cel mai putin in masura sa vorbesc despre asta pentru ca 1) sunt sanatoasa, totusi; 2) am ajutoare medicale in familie. Cu toate astea ma apuca toate pandaliile cand trebuie sa ma duc sa haituiesc un medic prin spital. Ca spitalul e groaznic, ca daca mergi la spital, deci gratis, trebuie sa dai o atentie, ca mergi pe la 10.00, dar abia la 11.00 te vede, ca mai intervin si asistentele cu atentii and stuff…. si-n principiu faptul ca trebuie sa ai o atitudine umila, sa nu cracnesti, ca altfel s-ar putea sa te trezesti ca nu mai primesti nimic, nici macar ce ti se cuvine legal. In acelasi timp, fiindca am persoane apropiate de cealalta parte a baricadei, pot sa inteleg si punctul lor de vedere. Simt si greutatea de pe umerii lor. Si ma infurii si mai tare.

- prin cate etape/grade/niveluri de dor poate sa treaca un om. De la lipsa fizica, la cea psihica, la un pic de disperare amestecata cu nerabdare, pana la “ce sa mai tot vorbim atata, sa vina odata acasa”. Si cand crezi ca esti in echilibru, ca punctul critic a trecut, ca de acum e doar obisnuinta, apare cate ceva care iti dovedeste ca nu e asa. Care te face sa explodezi fara sens, aparent, si care te duce pe noi culmi ale disperarii. E si asta o experienta…

- ma gandeam cu ingrijorare zilele trecute cata lume pare a avea probleme psihice. Eu merg in fiecare zi cu autobuzul, iar in spatiul asta se manifesta, cred eu, cel mai bine, starea sociala adevarata. Vezi cum sunt oamenii, cum se poarta cu ceilalti, cum vorbesc, cat de dispusi sunt sa lase de la ei. Acum vreo saptamana am avut parte de o scena oarecum hazlie: o doamna a inceput sa tipe ca din gura de sarpe la un domn care ar fi atins-o cumva, ar fi impins-o in vreun fel, si nu si-a cerut scuze. Faptul ca i-a atras atentia in gura mare era cum era, insa totul a continuat fara ca cineva sa intervina decat dupa o vreme. Femeia a inceput un “monolog” zbierator in care refrenul era “tu stii cine sunt eu?? tu stii cu cine stai de vorba??”. Ca apoi sa spuna ca e politista, ca e inspector si ca o sa-l duca la sectie pe nesimtitul ala care ii si vorbea in doi peri. M-a speriat agresivitatea, mi s-a parut ca a clacat destul de repede si cred ca pur si simplu avea o problema psihica. Lumea radea in jur, insa nu era de ras. Cu atat mai mult cu cat astfel de cazuri vad in fiecare zi. Pare ca o luam cu totii razna.

Cam astea au fost.

- momentul ala cand sunt pe jumatate adormita, e intuneric, si nu o simt decat pe Mika cum se culcuseste pe picioarele mele si se misca incet, lenes, se intinde si isi face loc
- momentul ala cand iau prima gura de cafea cu lapte dimineata, cand simt cum lichidul ala fierbinte si dulce imi coboara pe gat in jos spre stomac si parca-mi intra in toate colturile corpului, pana in buricele degetelor
- momentul ala de dimineata de weekend cand imi dau seama ca pot sa mai lenevesc si ma intind de bucurie si ma intorc pe partea cealalta
- momentul ala cand, din varii motive, de obicei mici sau poate neinsemnate, detalii, imi vine sa sar de bucurie, simt ca pielea nu ma mai incape si chiui de veselie
- momentul ala cand cumpar bilete de avion si am un nod in stomac de emotie cu gandul la locurile pe care urmeaza sa le vad
- momentul ala in care simt ca nu vorbesc indeajuns de repede pentru toate cuvintele care-mi vin dea valma in cap, multe idei, multa informatie, mult entuziasm

Astea sunt micile mele comori. Si inca multe altele la care ar trebui sa ma gandesc mai des