In una dintre cartile de care m-am apucat in weekend, Lords of the Sea, se vorbeste despre inceputurile hegemoniei navale a Atenei: intr-un an foarte bun pentru minele de argint ale micii cetatii (pe vremea aceea) s-a obtinut un surplus substantial, care teoretic ar fi trebuit sa fie distribuit intre toti cetatenii, in mod egal. La momentul acela (cred ca 483 i.H., daca tin bine minte) cetatea avea circa 35.000 de cetateni si nu era deloc o putere (nici comerciala, nici politica, nici culturala, intre polisurile grecesti). I-ar fi revenit fiecaruia cate 10 drahme, cu care si-ar fi putut cumpara o tunica, sau o amfora frumoasa sau poate chiar un magar mai rapciugos.

Temistocle a propus sa-i aloce pentru o chestie comuna: sa construiasca o flota de 100 de trieme cu care sa domine marea. Si oamenii au vrut. Si a castigat mai ales cu ajutorul celor saraci, pentru care acei banuti nu ar fi insemnat chiar nimic. Au avut incredere intr-un viitor mai bun. L-au vazut cu ochii mintii si l-au creat impreuna.

Si ce este mai interesant e faptul ca atunci cand acele trieme au fost construite, vaslasii erau cetateni liberi, platiti, nu sclavi ca in Evul mediu pe navele crestine (Spania, statul papal, Geneva sau Venetia) sau pe cele musulmane (si Cervantes a tras la o galera maura timp de niste ani buni, BTW). Iar in vremuri de razboi trageau la vasle si bogati si saraci, fara diferenta. Iar cand era nevoie de si mai multe maini la vasle au fost luati sclavii, intai eliberati si facuti cetateni si abia apoi pusi sa traga.

Si asa s-a construit democratia greceasca (tragem toti, decidem toti) si prosperitatea comerciala. Pe speranta intr-un viitor bun pentru toti. Pe economisire din prezent cu investire in viitor. (Si nu invers – pe imprumutarea din viitor pentru a satisface necesitati ale prezentului – asa cum cred ca s-a intamplat de s-a ajuns la criza economica mondiala.) Daca vreti, seamana cumva cu spiritul descris de Weber in Etica protestanta si spiritul capitalismului. Cel putin la nivelul mecanismului practic, daca nu la nivelul mentalitatilor din spatele deciziilor.

Voiam sa scriu doar despre o poveste de colaborare, insa poate trebuie comparat cu ceea ce se intampla astazi: astazi impozitele sunt in mod general mai mari decat in orice epoca trecuta. Grosso modo, la nivel global, nu neaparat in Romania. Si totusi nu mai exista acele proiecte care sa insufleteasca. Care sa ridice o generatie viitoare. Iar cand totusi acestea sunt facute, sunt facute din banii viitorului – din imprumuturi pe termen lung pe care le vor plati copii nostri. Care au din ce in ce mai multe datorii si din ce in ce mai putine resurse. Si carente de crestere (cultura a suspiciunii si a superficialitatii si a satisfacerii imediate) din ce in ce mai mari. De care tot generatiile mature sunt vinovate. De fapt suntem mult mai putin saraci in posesiuni decat credem si mult mai saraci in aspiratii si in rectilinitate.

Mi-am completat colectia azi cu o carte extraordinara care arata extraordinar. Sold out

Azi este International Pixel-Stained Technopeasant Day –  adica o chestie d-asta stangista, Creative-Commons-Copyleft-Free-Your-Mind-and-Your-Books care trebuie sa existe pentru a face lumea un pic mai buna. Cred ca chestiile astea izvorate din generozitate pot sa duca incet-incet la o utopie in care banul si proprietatea sa conteze mai putin.

Si tot astazi este in Catalonia Ziua Rozei/Trandafirului – o zi in care inca de acum 500 de ani iubitii si prietenii isi fac cadou carti. Un fel de Valentine’s Day al sufletelor.

Si mai este si Sfantul Gheorghe (La multi ani, tata!) si Ziua Internationala a Cartii si Copyright-ului (si ziua mortii/nasterii unor scriitori esentiali)

Asadar e momentul sa citim un pic si sa daruim o carte

Ma uit la la “Tears in the rain” si aproape ca mi se face pielea gaina, si stiu ca e o fraza adevarata si apoi stiu ca nu, pentru ca ma gandesc la mogaldeata mea, a noastra, care doarme linistita in patutul ei, care se va trezi cu un zambet de placere totala ca exista, zambet cum doar bebelusii au, si stiu ca e ceva dincolo de egoul nostru, ca nu ne pierdeam chiar ca lacrimile in ploaie, sau de fapt e irelevant ca ne pierdem, ca ramanem in memoriile celor dragi, si asta e cel mai important, clipele alea care ne vin in minte tot timpul, care inseamna mult si pe care trebuie sa le cream in altii, si am impresia ca toata asta e vorbarie si iar ma gandesc la mogaldeata si ma apuca o pofta de viata si multumesc

Asa ar fi aratat 25 decembrie 1989, daca nu ar fi existat  un 22 decembrie.

De atunci s-a nascut si a crescut o generatie. Care deja a terminat facultatea si isi cauta rostul in viata. Care nu a prins programul TV de 3 ore de proslaveala, insa are pe telecomanda 5 televiziuni de stiri care incearca sa prezinte in fiecare zi o noua apocalipsa, plus alte 5 posturi care incearca sa descopere vedete in fiecare pitzipoanca. Generatie care nu a prins penuria de carti insa citeste poate mai putin (din motive obiective, de multe ori). Ai caror exponenti au avut/au alte intrebari la varsta la care noi inca credeam in Mos Craciun, insa sunt pana la urma la fel de naivi.

Cumva fiecare epoca isi are provocarile ei. Asa e normal. Fricile si temerile de acum douazeci si doi de ani nu pot fi aceleasi cu cele de azi. Distopiile concentrationare de atunci au devenit astazi distopii de catifea consumeriste a la Huxley. Lipsa de mijloace a devenit lipsa de scop, lipsa de sanse si de bani au ramas.

Citeam ieri dintr-un roman de Kabawata (O mie de cocori) si ma gandeam ca nu-l inteleg pentru ca pur si simplu gandirea occidentala vede intr-un fel dragostea (ca un fel de proba, ca o munca a lui Hercule, ca o tensiune intre etic si pulsional, intre ceea ce esti de regula, din trecut, si ceea ce descoperi ca vrei sa fii, in viitor, intre diverse soiuri de valori – credinta, ratiune, tarie morala – si dorinta de a fi, fara declinari externe)  in vreme ce fictiunile orientale sedimentate in secole despre iubire sunt total diferite. (De fapt, diferentele sunt mai degraba la nivelul culturii scrise, probabil, decat in mintea oamenilor comuni.) Nu imi dau seama exact care sunt astea insa incep sa intuiesc – e vorba de mai putina tensiune d-asta tragediana, mai multa lasare in voie.

Anyway, paranteza asta cu Kabawata are si ea un sens: pur si simplu voiam sa spun ca in lumea asta simt ca exista o prapastie intre generatiile penuriei (cele crescute in comunism) si cele ale abundentei (cele care au inceput sa vada lumea cu ochii proprii prin 2000). Ca prima are un anumit tip de patetism de factura traditional-vest-europeana, cumva incrancenata (Nasterea tragediei, vorba unui mustacios, and shit) in vreme ce generatia asta noua e mult mai chilex (ca sa citez dintr-un exponent al ei). It’s more about the present.  Sau poate de doar o prejudecata, naiba stie.

Daca ma uit in mine as spune ca pustii de acum nu vor putea reedita o miscare Flower Power sau un mai 68 niciodata. Pentru ca sunt cam ca motanii: individual pot zgaria rau, dar niciodata nu vei convinge 100 de motani sa faca o haita. Dar poate ca gresesc, poate ca doar au fost anesteziasti de abundenta, doar temporar. Poate ca aceasta criza care ii afecteaza cel mai mult va genera o noua revolutie. Personal, mi-as dori. E nevoie in fiecare generatie de cate o revolutie, zic eu, fara a fi deloc maoist.